Meciurile României cu Luxemburgul şi Franţa au tras perdea groasă peste afacerile interne ale fotbalului. Firesc şi chiar mai mult decât atât. Firesc pentru că întotdeauna traseul echipei naţionale consumă orgolii la superlativ. Supralicitarea normalităţii are şi ea motivaţie. Revenirea lui Victor Piţurcă în fotoliul de selecţioner şi inaugurarea Naţional Arena au plusat consistent în chemarea suporterilor către cele două evenimente. De-acum, după ce ne-am consumat porţia de inedit, după ce naţionala a îmbogăţit clasamentul grupei cu matematica rece a punctelor, n-avem decât să ne întoarcem, cu un plus de atenţie, spre fotbalul domestic. Fotbal care nu-şi potoleşte de nici un fel apucăturile tradiţionale, fotbal care consumă obişnuinţe dintre cele mai păguboase.

Toată vara am fost bombardaţi cu informaţii senzaţionale despre ofertele fabuloase prin care marile cluburi ale Europei încercau să ne deposedeze de fotbaliştii mai răsăriţi ai campionatului. Traseele de poveste n-au avut însă parte de confirmarea realităţii. Abia acum, la spartul târgului, bifăm două transferuri a căror spectaculozitate figurează doar în exagerări gazetăreşti. Messi de România, Torjinho sau Turbo-Torje nu va fi decât un biet Torje în cam­pio­na­­tul Italiei. Avantajul fostului di­na­mo­vist nu va consta, deocamdată, de­cât în faptul că va scăpa de elogiul gra­tuit care i-a cam umflat fudulia. Şi, astfel, scuturat de fiţe, va înţelege poate că fotbalul nu-i recompensează decât pe aceia care ştiu să-şi exploa­te­ze inteligent şi cu modestie ca­li­tăţile. Bănel Nicoliţă n-a fost nicidecum coleg de salon cu Torje. Bănel n-a fost niciodată victima vreunui exces de orgoliu. Avantajul transfe­rului său este de cu totul altă natură. În şcoala franceză a fotbalului, într-un alt regim al rigorii, Bănel va avea şansa de a învăţa să subordo­ne­ze voinţa sa extraordinară unei lo­gici a jocului.