Cu noi în casă, în afară de Didier, Olivia şi Marcelo, mai locuieşte şi o familie de lilieci. Îşi au cuibul deasupra camerei verzi şi nu dau niciun semn de viaţă până la lăsarea serii. Când e musai să închidem geamurile, că altfel ne trezim cu micii zburători direct în plasele de ţânţari, şi aşa fragile, din jurul paturilor.

Am cumpărat săptămâna trecută o mare grămadă de banane (vreo 10 kile), contra sumei de 3 reais (aproximativ 4 lei) şi am agăţat-o în verandă, la aerisit. Iar pe la 6 jumătate seara stăteam şi noi liniştiţi la masă, mai schimbând o poveste, mai ascultând o muzică, mai împuşcând un ţânţar.

Şi au început să vină. Şase-şapte lilieci, învârtindu-se cu poftă în jurul grămezii de banane şi apucând să muşte câte o guriţă mică, mică de liliac. Noi, ca de obicei, în dilemă: să-i alungăm sau să le facem poze? Florian şi Didier şi-au scos repede aparatele şi preţ de vreo 10 minute au fotografiat zborul ameţitor al vecinilor noştri cu aripi, care survolau nestingheriţi veranda, bucătăria, scările, terasa de sus şi mai muşcau o îmbucătură de banană.

Liliecii pofticioşi dau târcoale bananelor cumpărate de Laura şi Florian

Apoi Didier şi-a dat seama ca în mai puţin de o săptămână se întoarce în Franţa şi şi-ar dori să mănânce bananele cu pricina, pe cât posibil întregi. Aşa ca le-a acoperit cu o cârpă şi le-a mutat în bucătărie. Bieţii lilieci au continuat să dea târcoale încă vreo oră, ameţiţi de mirosul dulce al fructelor bine coapte şi, până la urmă, s-au lăsat păgubaşi: nu puteau mânca prin cârpă. În seara asta am avut un vizitator în cameră. L-am salutat, am aprins lumina, l-am aşteptat să iasă şi am închis, liniştită, geamul. Sunt şi ei, liliecii, prietenii noştri...