S-au auzit şi se aud tot mai multe voci exprimând dezamăgirea nu faţă de un politician sau altul, nu faţă de un partid sau altul ci faţă de întreg demersul nostru politic postdecembrist.
Starea de prostraţie fără orizont a condus la destabilizare, la fenomene de degradare structurală şi calitativă a societăţii, grav evidenţiată în domeniul sănătăţii, al învăţământului, al inegalităţii şi nedreptăţii instituţionalizate, al incapacităţii redresării economice. Exodul peste hotare, temporar sau definitiv, văduveşte ţara de valori irecuperabile.
Se pare că societatea este hotărâtă să nu mai asiste pasiv la o astfel de involuţie. Demonstraţiile din ultima vreme şi cele ce se anunţă pe curând, fac dovada. Roşia Montană a fost doar pretextul. În cumpănă pare a fi pus însuşi sistemul; nu democraţia în sine, ci modul în care a fost deturnată, alterată, acaparată de interese.
Suntem în epicentrul unui adevărat haos. Actuala guvernare a abdicat practic de la orice strategie de reechilibrare şi dezvoltare. Proiecte de anvergură precum regionalizarea sau însănătoşirea constituţională bat pasul pe loc, poticnindu-se în hăţurile propriilor contradicţii. Nu este desluşit ce vor. Singura idee care se degajă este folosirea puterii în scop politico-electoral. De altfel, s-a subliniat de atâtea ori, bătălia pe imagine electorală este principala - dacă nu singura – preocupare a politicienilor.
Întrebarea este ce ar putea face societatea civilă? Numai exprimarea nemulţumirilor, a criticilor, nu este de ajuns. Dar nici nu poate însăşi guverna. Să spere în posibilitatea influenţării actualei guvernări spre abandonarea bătăliei politice sterile şi angajarea pe fond într-un serios proces de redresare? N-ar fi uşor. Actualii guvernanţi ne-au făcut, nu o dată, demonstraţie pe viu că pe concepţia şi aptitudinile lor nu pot, chiar dacă ar fi (îndoielnic) animaţi de bune int