Mircea Cărtărescu: „Învăţământul românesc este cu adevărat prea elitist şi prea abstract, «curat meşteşug de tâmpenie» pentru cei mai mulţi şcolari. Nu există niciun efort de sistematizare, niciun criteriu pedagogic de dozare a cunoştinţelor”. Sursa: Mediafax
„Non est idem si duo dicunt idem” spuneau anticii, care aveau o înclinaţie specială pentru meandrele şi subtilităţile retoricii. Nu e acelaşi lucru dacă doi oameni spun acelaşi lucru. E adevărat: mesajul unui discurs depinde enorm de cine e cel care-l pronunţă, de trecutul său, de valoarea sa, de puterile sale. De tot ceea ce ştie publicul despre el.
Aceeaşi frază ar fi total diferită în gura lui Bush şi a lui Obama. Auzi adesea câte un orator de cârciumă perorând la o halbă de bere: „Aşa nu se mai poate, domnule, trebuie tăiat în carne vie!”. Dar dacă primul-ministru ar zice acelaşi lucru de la tribună, situaţia ar fi cu totul alta. Contează enorm şi în faţa cui vorbeşti. Orice ins obişnuit să vorbească în public trebuie să ştie la ce mă refer.
Eu sunt profesor, de pildă, şi vreau să vă spun că sunt altul şi vorbesc diferit fiecărei grupe de studenţi în parte. Simt sala, cum se zice, simt vibraţiile pozitive sau negative pe care ea le emană. Actorii ştiu ce-nseamnă o sală rece, oameni care într-o seară, din cine ştie ce motive, nu reacţionează la cuvintele lor, la situaţiile din piesă etc. Poţi atunci să te dai peste cap, că spectacolul tot prost iese. Şi în sfârşit există situaţia în care discursul e plauzibil, dar oratorul greşeşte registrul şi-şi compromite astfel ideile. Registrele limbajului sunt extraordinar de fin reglate.
Un scriitor sau un orator bun ştiu din instinct să aleagă pentru o anumită idee un anumit vestmânt verbal. Nu poţi îmbrăca o tragediană în arlechin şi nici un măscărici în togă regală. Fiecarui set de idei îi corespunde un palier al c
