Abia sosit în Franţa, la Nisa, în 1928, Neagu Djuvara a luat premiul I, Prix d’Excellence, în primul an de şcoală petrecut acolo, după ce învățase, mai întâi, trei ani în ţară.

Vorbeşte cea mai frumoasă limbă română care se poate auzi în zilele noastre, deşi, uneori, cu un uşor accent franţuzesc. Povesteşte, de altfel, că şi în familia sa, ca şi în alte mari familii de boieri de acum un secol, în casă se vorbea mai ales în franceză. Româna a „căpătat-o" abia după vârsta de 4 ani şi pentru că bunicul său, diplomatul Trandafir Djuvara, „mare patriot român", nu suporta că nepoţii vorbesc „mai cu seamă" franţuzeşte. Insomniac de copil, îşi recită poezii din Eminescu, Arghezi şi Victor Hugo ca să poată adormi, unele învăţate acum 80 de ani. Citează de altfel spontan versuri, fără greş, şi-şi aminteşte cu precizia unei minţi exersate de istoric date, nume şi întâmplări peste care au trecut decenii.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut în august 1916, la câteva zile după intrarea României în Primul Război Mondial...

Neagu Djuvara: La trei zile după... Eu am avut, când eram copil şi chiar până am plecat în Franţa, la vârsta de 12 ani, extrase de naştere pe care scria „născut la 18/31 august", se dădeau ambele date. E ciudat cum comuniştii, când au refăcut sistematic toate actele noastre de naştere, au crezut că e bine să se simplifice şi nu au mai pus numele de fată al mamei. Deci eu eram născut din Marcel Djuvara şi Ecaterina Grădişteanu, pe când acum sunt numai din „Marcel" şi „Ecaterina", a dispărut numele de familie. Asta iarăşi din cauza comunismului, pentru care nu mai exista familie. Cum am mai povestit, familia mamei a simţit că ea făcea o mezalianţă, căsătorindu-se cu tata. Fiindcă ei, Grădiştenii, erau o familie de mari boieri, adică aveau strămoşi de sute de ani şi cu alianţe prin nu-ştiu-ce Ghica sau Văcărescu, se ajungea de 12 ori la Ba