Acest număr îşi are oarecum punctul de plecare într-un articol scris anul trecut de Sever Voinescu în Dilema. Deşi articolul cu pricina - intitulat O generaţie pierdută? - se referea strict la cei care au acum între 30 şi 40 de ani, vorbind exclusiv "despre ceea ce apare ca fiind elita intelectuală şi politică a acestui eşantion demografic", au fost mulţi cei care s-au recunoscut în descrierea şfichiuitoare a analistului: "Distanţa dintre felul în care, acum 12 ani, voiam să arate România şi ceea ce ea este astăzi nu poate fi acoperită verbal decît prin cuvinte precum eşec sau ratare. Cum sîntem o generaţie încă departe de a-şi fi încheiat rolul, cred că e absolut necesar să recunoaştem acum, cînd aproape o treime din parcursul vieţii noastre active s-a scurs, că am început printr-un eşec de proporţii. Incapacitatea acestei generaţii de a schimba România în conformitate cu visul pe care l-a avut pe baricadele din decembrie 1989 este, acum, evidentă. Generaţiei mele îi lipsesc datele esenţiale pentru asta. Această generaţie: (1) nu are profil, (2) nu are tendinţă şi (3) nu are importanţă." La vremea lui, articolul a trezit reacţii de presă, pe care nu le reiau aici. Ceea ce mi se pare important, dincolo de partea elitară (împinsă de relativismul contemporan, ca şi recunoaşterea

geniului, mai degrabă în postumitate), ţine de exactitatea diagnosticului şi de dramatismul chestionării. Extrapolarea pe care o va face acest grupaj nu e nouă: nu există jurnal, nu există memorii şi autobiografii fără o angoasă a "mijlocului vieţii". Criza "vîrstei mijlocii" e un motiv recurent prin reviste serioase şi talk-show-uri cu pretenţii (e drept, cele franţuzeşti). Însă mai e ceva: există un "mijloc" pe care ni-l facem singuri, pe care (oameni ai vremurilor noastre) ni-l construim în funcţie de proiecte şi proiecţii. Pentru fiecare dintre noi, decembrie '89 e un "mijloc d