Jazzul cu ritmul său ameţitor de frumos l-a prins în mrejele sale şi nu i-a mai dat drumul. Degetele i-au alunecat pe clapele pianului, dând naştere celor mai cuceritoare sunete în clubul de jazz pe care l-a înfiinţat sau atunci când un iubitor al notelor muzicale i-a cerut. Este povestea unui „profesor amator şi muzician profesio-nist“, cum îl numea un prieten drag pe Ion Butnaru.

Povestea profesorului Ion Butnaru, un maestru al pianului, a început în anii copilăriei.

„Am luat lecţii de pian în clasele primare. Nu mi-a plăcut pianul absolut deloc atunci, pentru că era perioada copilăriei, în care copiii se jucau de-a hoţii şi vardiştii, iar eu trebuia să mă joc cu clapele. Însă, ajungând la Liceul «Nicolae Bălcescu», am descoperit un grup de colegi care iubeau muzica, jazzul şi muzica uşoară. Erau pianişti. Mi-am adus aminte că şi eu am cântat cândva la pian.

Am început să ne întâlnim, să schimbăm păreri despre muzică, învăţam piese unul de la altul şi bineînţeles că primul contact cu publicul l-am avut la terminarea liceului. În sala de festivităţi exista un pian şi am fost rugat de profesori să le cânt ceva. Le-am cântat. Am fost apreciat şi aşa s-a deschis pasiunea pentru muzică“.

Pe ritmuri muzicale în lungul şi-n latul ţării

Anii de şcoală au continuat în capitală ţării. Pasiunea pentru muzică nu se stinsese, aşa că, mânat de dragostea pentru notele muzicale, dar şi de dorinţa de a cunoaşte mai mult, de a exploata, a încercat să se apropie de oameni asemenea lui, cu muzica în sânge. De la ei a încercat să înveţe, să se perfecţioneze, să progreseze. „Era mişcarea instrumentiştilor. Tehnica era mai puţin dezvoltată, neexitând CD-uri , casete, muzica se cânta live. Ca să poţi să pătrunzi şi să fii nu numai cunoscut, ci şi apreciat trebuia să te perfecţionezi ca instrumentist. Am cântat în diverse cluburi ale vremii,