interviu cu Aurora LIICEANU

Cum aţi putea defini şi interpreta, din punct de vedere psihologic, exorcismul şi posedarea? Aceste fenomene au la bază un comportament de autodistrugere, de automutilare care se opune principiilor psihice de conservare a vieţii, capacităţilor de autoprotecţie. De obicei, ţinta în acest gen de comportamente este "eu"-ul: "eu" devin duşmanul propriului meu "eu". În cazul aşa-zisei posedări, duşmanul nu mai este "eu"-ul, ci se concretizează în reprezentarea răului, diavolul, care intră în individ. Acest fapt teoretic e posibil, sau cel puţin aşa susţin dogmele, însă practic nu înseamnă decît o puternică autosugestie. Diavolul este considerat un element impur, ca o grefă negativă pe care corpul uman o respinge. Exorcismul pleacă de la un mit, care nu e specific doar ortodoxismului: cel al revenirii omului la starea pură, iniţială. Intrarea în viaţă este privită ca o primă impurificare. Cînd un individ este "posedat", el devine impur pe plan spiritual. Exorcismul este o patologie comportamentală care pleacă de la diferenţele dintre expresie şi conţinut. Astfel apare o inflaţie de expresie cu o retragere a conţinutului, de unde şi teatralitatea exorcismului: totul e pe scenă. Aici s-ar putea adăuga şi contagiunea. Pe fondul unei sugestibilităţi mari care devine şi mai puternică prin contagiune (şi pot da şi alte exemple cum ar fi woodoo), exorcismul demonstrează supremaţia psihismului asupra somaticului. Dacă ar exista un centru al credinţei în creier, acesta nu ar avea nici o legătură cu raţionalitatea ("Crede şi nu cerceta!"). Credinţa nu e voluntară, ci e bazată pe influenţe educaţionale şi pe o extrem de redusă autoreflexie.

Cine sînt aşa-zişii "posedaţi"? Pot fi consideraţi oameni cu probleme de sănătate mintală? Categoric. Manifestările unui "posedat" sînt în primul rînd isterice, adică individul, prin autosugestie, preia