E cand granita si cand rana, cand apa si cand cicatrice, fasia mea de suflet dintre mare si folk.

M-am intors de la mare si inca se mai rasuceste in mine ca o voce tulburatoare amintirea folkului de tabara. Visul acesta ne-a imbracat pe toti in transa si nu ne mai lasa de acolo sa iesim. M-am lasat abandonat acestei lumini, acestui halo care ne-a cuprins pe toti, intre mare si folk, pe fasia aceasta subtire si sensibila a sufletului. Parea ca devenise a nimanui, ca nu ne mai apartine, ca dintr-o data sa descoperim ca e a noastra, ca e vie, mai vie ca niciodata. Fasia aceasta subtire s-a rupt de-atatea ori in noi, a murit si s-a nascut tot asa pana cand am uitat de ea. Acum ne-a infasurat ca un ombilic, trecandu-ne dinspre realitate inspre vis si inapoi, drogandu-ne cu muzica, lumina si mare. Inca mai ratacim pe ea, alee moale si matasoasa, colt cu caldaramul tare si zgomotos al unei strazi oarecare. E cand granita si cand rana, cand apa si cand cicatrice, fasia mea de suflet dintre mare si folk. Cateva zile, ca niste naufragiati intru frumos, am transformat-o intr-o insula de vis si poezie, pierduti de lume si totusi in mijlocul ei, inconjurati de-o fericire pe care o banuiam cu totii, dar n-o simteam nici unul. Pentru ca apoi s-o simtim ca pe un cutit implantat in piept, o fericire trecuta si prezenta pana la fior, trecand prin noi de ieri pana azi pe fasia aceea subtire dintre folk si mare, de la nord la sud, de la real la ireal, de la vest la est, de la minte pana la trup, de la a fost pana la a fi, intocmai ca vocea aceea tulburatoare a tuturor si a nimanui, cantand peste noi si imbracandu-ne in ea insasi si rasunand incet, ca un ecou stingandu-se intr-un alt ecou. Si tot asa, pana cand jumatate din tine in vis, jumatate in viata se cauta, se aduna si se amesteca pana cand redevin fasia aceea subtire dintre folk si mare, dintre durere si alina