Al patrulea maraton din scurta mea carieră de doi ani de alergător de cursă lungă l-am alergat la Viena. De fiecare dată mă minunez de nebunia mea de a fugi 42,195 de kilometri. La Viena am trăit şi am alergat cel mai frumos maraton. A fost soare, m-am ars pe umeri, dar nu a fost cald, doar 20 de grade Celsius.
Am avut senzaţia că un oraş întreg a ieşit pe străzi. La cursa de maraton s-au înscris 9.000 de participanţi, dar a fost şi cursa de semimaraton şi cea populară. Organizatorii au anunţat că 26.000 de oameni şi-au pus pantofii de sport în acea duminică (19 aprilie).
O cursă de maraton nu are legătură cu nimic din ce mi s-a întâmplat în viaţă. Am 41 de ani şi, până acum, mi s-au întâmplat destule. O cursă de maraton nu se compară cu antrenamentele de viteză sau cu alergările prin parc.
Nu se compară cu poveştile de dragoste, cu foamea, frigul, setea pe care le-am simţit de multe ori de-a lungul vieţii. Nu se compară cu furia sau cu ura care m-au bântuit şi nici cu tristeţea sau cu durerile prin care am trecut. O cursă de maraton nu se compară cu nimic.
Începe într-un mod vesel şi entuziast. Începe pe o şosea aglomerată, plină de oameni cu tricouri multicolore. Se râde mult. Se fac poze. Cei apropiaţi te încurajează. Timpul se scurge încet şi de fiecare dată mă simt mic şi neimportant. O furnică pornită pe o cărare ce se pierde într-o imensă pădure.
În faţa mea se află o mare de oameni, în spate o altă mare. Când se aude semnalul de start, simt uşurarea unui condamnat care a aflat sentinţa. Ştiu ce am de făcut. În primii cinci kilometri se aleargă cu exuberanţă şi mult prea rapid pentru o cursă de 42.
Mai e atât de mult până la linia de sosire. 70% dintre cei aflaţi la start sunt la prima experienţă, conform unor studii făcute de organizatori. Va fi una care le va schimba viaţa. D
