Soarta lui Ibrăileanu părea a fi una ingrată: de prin anii '80, niciun critic nu a mai catadicsit să se apropie cu atenţie de opera sa. Şi nimic nu îngroapă mai straşnic în uitare un scriitor decât nepăsarea urmaşilor săi.
Considerat vetust, tradiţionalist, promotor al poporanismului, başca socialist, susţinător al teoriei "artei cu tendinţă" (câtă vreme sub comunism marota criticii a fost valoarea estetică, scuturată de orice balast), posesorul unui stil imposibil sau lipsit, oricum, de performanţe retorice, mentorul "Vieţii româneşti" părea un caz clasat.
Cine să stea să mai desluşească holograma unei opere datate, aparţinând unui autor care nu mai vorbeşte pe limba contemporanilor?
Cine să mai scurme prin atâta moloz şi să caute grăuntele preţios? Mult mai confortabil a părut, pentru câteva decenii, să acceptăm stereotipiile comode şi să-l lăsăm pe Ibrăileanu în ungherul lui de istorie literară: un critic cu temperament de moldovean, care nu a reuşit să facă şcoală şi care nu a stârnit niciodată atâtea pasiuni precum ceilalţi giganţi, ca Maiorescu, Lovinescu ori Călinescu. Nu cred că putem detecta cu seriozitate un exeget postbelic care să-şi fi asumat nu programul, dar baremi modelul autorului Spiritului critic în cultura română. Declarativ, Constantin Ciopraga s-ar revendica de la fostul său profesor, concret însă, diferenţele, şi temperamentale, şi stilistice sunt mai făţişe decât asemănările. Mai mult decât atât, nici în calitatea sa de beletrist Ibrăileanu nu a fost niciodată nominalizat, cu responsabilitate, printre mai marii genului. Aforismele nu i le-a citit aproape nimeni sistematic (cine stă să creadă în viabilitatea unui gen care nouă ne lipseşte funciar?), iar romanul Adela, deşi comentat şi bifat în sintezele genului, nu a fost niciodată socotit un concurent de temut pentru titlurile clasice ale prozei de analiză, semnate de Ca
