România este frecvent subiect de vorbă. Între cunoscuți, în presă, la o întâlnire de afaceri, la nivel politic, la nivel înalt, în cărți, în contactul de zi cu zi cu administrația sau cu realitatea românească – despre România se vorbește. Adesea însă aceste discuții au un specific al lor: un inconfundabil gust amar.

Poate există „amarul românesc” sau „amarul de România”, așa cum există un spirit mioritic. Poate „amarul românesc” este o expresie a spiritului mioritic. Acceptăm destinul și condiția, supraviețuim valurilor istoriei, dar undeva în interiorul nostru este o tensiune, o stare de nemulțumire, o cârcoteală permanentă față de viață, de situație, de ceilalți și de România. ”Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul” – o frază lansată de un om de televiziune, a devenit pentru mulți chintesența frustrării de a trăi în România zi de zi, oră de oră, neputința de a funcționa în limitele imaginate sau dorite ale normalității.

Amarul de România este o mare capcană. Efectul său imediat este orbirea agresivă. Nu mai vedem ce este bun în jurul nostru, în viața noastră, în trecutul nostru, în viitorul nostru. Crâcnim, cârcotim, pufnim și devenim agresivi față de tot și de toți. Ne comparăm mereu de pe o poziție de inferioritate cu ceilalți – cei ”din afară”. Anulăm prin nepăsare, prin lipsă de apreciere și prin vorbe grele lucrurile de valoare care există și fac parte din ființa noastră. Tocmai aceste lucruri ne definesc identitatea, la fel cum și negarea lor, respingerea lor, ignorarea lor fac parte din ceea ce suntem și cum suntem în această lume.

Propaganda comunistă, cu clișeele sale construite pentru a umple spațiul lăsat gol după exterminarea valorilor și a reperelor din societatea românească, a țintit amarul românesc. A construit reprezentări false, dar glorioase, de care mulți s-au agățat pentru a-și îneca amarul. A construit o critică ideol