Foarte rar mai apare, în textele contemporane, expresia a umbla cu pantahuza; am găsit totuşi o variantă a ei chiar în paginile României literare, într-un articol mai vechi al lui Cristian Teodorescu („A da sfaturi politice nu înseamnă mersul cu pantahuza după voturi”, nr. 35, 2004).

Expresia pare să circule mai ales în lumea literară („umblam cu pantahuza, pe stânga şi pe dreapta, să obţin fonduri pentru editarea lui Rebreanu”, interviu cu Nicolae Gheran, în Mesagerul de Bistriţa-Năsăud, 3.10.2005), căreia îi este familiară prin contactul cu surse livreşti: a folosit-o Mateiu I. Caragiale, în Craii de Curtea Veche („oferind colegilor săi străini veniţi în România cu pantahuza sau în «anchetă» o somptuoasă şi sibarită ospitalitate la castelul său istoric din Ardeal”); o întâlnim şi la Nicolae Steinhardt, în Jurnalul fericirii („A.L. Zissu: refuză semnarea apelului pentru pace de la Stockholm; le spune celor veniţi cu pantahuza că el e pentru război”) etc. Expresia nu se mai bucură însă de succesul pe care îl avea altădată. E surprinzător cât de frecventă putea fi – cu sens ironic şi depreciativ – în limbajul politic şi jurnalistic de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Iuliu Zanne o înregistrează, în Proverbele românilor, cu explicaţia „a cere pentru biserice” şi „a umbla, din casă în casă, purtând vorbe împotriva cuiva” (vol. VII, 1901, p. 53). În Dicţionarul limbii române (DLR, tomul VIII, partea 1, 1972), explicaţia sensului denotativ al cuvântului pantahuză e detaliată: „listă de subscripţie (de obicei în formă de registru), cu care se strângeau în trecut fonduri pentru construirea sau repararea unei biserici, pentru o operă de binefacere etc.; cutie închisă şi sigilată în care se strângeau astfel de fonduri”; în DEX este reluată, pe scurt, aceeaşi explicaţie. Atestările din dicţionarele noastre sunt totuşi cam târ