”Suferinţa? Dar este singura cauză  conştiinţei(Dostoievski). Oamenii ar trebui împărţiţi în două categorii; cei ce înţeleg şi cei ce nu înţeleg acest lucru”, spunea Emil Cioran în carea”Lacrimi şi sfinţi”(Ed. Humanitas). Cei ce nu înţeleg sensul suferinţei ca fiind, nu atat cauza conştiinţei, cat a conştienţei umane, se tem de suferinţă. Teama de suferinţă nu-i o insulă, nu-i un izvoraş în deşert, ci-i mai degrabă un dat, căci nu se poate să exişti, nu se poate să fii pe lume, fără s-o fi trăit măcar o dată la intensitatea unei ”mari scări Richter”! Dar, iată, teama de suferinţă e doar consecinţa neştiinţei, e doar o neanţelegere a scopului suferinţei, o stare omenească ce scoate răul din logica existenţei, refuzand să-l justifice. Dacă pesimismul absolut al lui Cioran a văzut un sens în suferinţă şi încă a aşezat-o la rădăcina conştiinţei, înseamnă că ”suferinţa” e o simplă neanţelegere, un simplu ocol pe care-l facem în jurul adevărului, o abatere de la percepţia corectă, o ieşire a fiinţei din propria sa putere de înţelegere, o eroare de interpretare.

Frica de suferinţă e adesea mai perversă, mai grea şi mai derutantă decat suferinţa însăşi, căci ea ne poate bloca mersul prin propria existenţă, mersul firesc, încrezător şi destins, ea ne poate sabota curajul şi ne poate lăsa închişi într-un soi de corabie a deznădejdii, incapabili să ”gustăm” viaţa şi frumuseţile ei. De frica suferinţei nu ne mai permitem nici fericirea. De frica morţii ne abţinem să trăim cu pasiune. De frica păcatului ne interzicem dragostea. În faţa noastră pare că se aşterne continuu acest virus toxic şi absurd al fricii de suferinţă, pe care – iată – o putem depăşi, înţelegandu-i scopul, sensul şi existenţa.

Marile fericiri omeneşti pot rămane pentru totdeauna necunoscute, netrăite sau simple vise ale unor minţi înfierbantate dacă n-ar avea la capătul celălalt al trăiri