Faptul că personajul despre care o să vă vorbesc este unul real, în carne şi oase (multe şi una şi celelalte) nu are prea multă importanţă. Putea fi născocit. Întâmplător, l-am cunoscut recent şi mi-a istorisit, cu aerul că vorbeşte despre altcineva, povestea vieţii sale. S-a născut la sfârşitul anilor 50 şi a cunoscut, fără să se plângă o clipă de ea (cum nu se plânge vreodată de niciunul dintre neajunsurile cotidianului), toată mizeria epocii de aur.

A fost recrutat în armată, după terminarea liceului, la secţia construcţii ("diribau" sau "dilibau", oricum un bau-bau al milităriei obligatorii de la noi) şi a fost trimis, după vreo două săptămâni de instrucţie în pas alergător, direct în mină la Petroşani. Unde s-a izbit de toate amănuntele vieţii de ocnaş: trudă normată aberant, ortaci care au murit la doi paşi de el, şobolani căraţi în galerii ca să detecteze monoxidul de carbon, lipsă de apă şi de aer, mutilări aproape cotidiene sau nesfârşite coborâri în "colivie" - când nu ştiai dacă faci doar unul dintre drumurile vieţii tale sau chiar pe cel din urmă. Un loc unde noţiunea de muncă "zi-lumină" - adică superlativul răului în materie de trudă - îşi pierdea sensul, câtă vreme acolo nu era niciodată zi şi niciodată lumină.

După un an şi şase luni, a ieşit la suprafaţă doar cât să-şi dea funinginea jos de pe chip şi, cu un sentiment pur românesc al fatalităţii, a acceptat să lucreze din nou în măruntaiele pământului (preţ de încă 20 de ani, de data aceasta în construcţii edilitare, prin hrubele de sub Casa Poporului, între altele), pentru că, nu-i aşa, devenise un specialist al întunericului. A fost, cred eu, felul lui de a nu cere nimic de la viaţă, de a se purta ca un hidalgo al resemnării, fără speranţa în vreo răsplată ulterioară şi, în general, fără nicio speranţă.

Prin 2005, un întreprinzător francez, încântat de robusteţea lui fizică, şi