Despre impartirea artei teatrale in ramuri, categorii, tipuri, specii, soiuri s.a.m.d. am mai discutat inauntrul acestei rubrici - nu neaparat pentru a ajunge la o concluzie, cat pentru a consemna o realitate in desfasurare: realitatea existentei, sub cerul scenei, a unor spectacole profund diferite, radical neasemanatoare si la fel de radical combatute, cand dintr-o parte, cand din alta, in virtutea problematicei lor apartenente la numita arta. Spus mai scurt, iata ca pe scena isi gasesc loc, spre uimirea estetilor fini, si drama de idei, si vodevilul.
Isi gasesc loc, anume, atata timp cat exista oameni care dau bani ca sa le vada. Si pe una, si pe cealalta - plus, desigur, toate variantele intermediare. A condamna (ori, invers, a ridica in slavi) un fel sau altul de teatru pentru motivul ca e prea serios ori prea vesel, prea subtil ori prea simplist, prea adanc ori prea superficial inseamna a crea false probleme si a vadi rigiditate de judecata si ingustime de spirit. Inseamna, pana la urma, a ignora faptul ca in arta (in orice arta) esential este nu ce se spune - pentru a "ratifica" asta exista pe lume etica, stiinta, politica, filozofia, plus liderii de opinie din presa romaneasca -, ci cum se spune. Un lucru, oricat de marunt, spus bine - cu vorbe, cu sunete, culori sau gesturi - devine in arta, automat, un lucru important; un lucru, oricat de semnificativ, spus rau devine, tot automat, un flecustet.
Teatrul asa-zis bulevardier este o specie care ii pune rau de tot in incurcatura pe ganditorii asupra scenei. Pe de o parte, el pare o culme a neseriozitatii si o chintesenta a vulgaritatii (nu numai in sensul etimologic al cuvantului, trimitand la vulg, adica la popor); pe de alta, stiut este - si oricand verificabil - ca o buna piesa bulevardiera nu-i deloc usor de scris, respectiv ca scrierea ei reclama din plin mestesug dramaturgic, precum
