Citim prin ziare, uneori, despre un om care, aparent inexplicabil, a comis o crimă - iar cunoştinţele, vecinii, prietenii îl descriu ca pe un ins liniştit şi cumsecade, incapabil să omoare o muscă! Simplificând la maximum, cam despre asta e vorba în "Aurora", noul film al lui Cristi Puiu, selectat la acest Cannes, în secţiunea Un Certain Regard, şi apărut la cinci ani după "Moartea domnului Lăzărescu" (câştigător, în 2005, al aceleiaşi secţiuni).
Spre deosebire de "Moartea domnului Lăzărescu", al cărui succes internaţional, de public şi de critică, a fost unul fulminant, cred că destinul "Aurorei" va fi mai complicat, în măsura în care şi filmul însuşi e mai complicat, mai incomod, mai inconfortabil. Filmul durează trei ore (şi un minut) şi nu e uşor de urmărit; am văzut la proiecţia de presă şi oameni care au plecat din sală. De ce? Pentru că, îl citez pe cronicarul de la "The Hollywood Reporter": "Nu se întâmplă nimic, cale de aproape trei ore, înaintea unui final puternic.
Tinerii regizori români par angajaţi în aceste zile într-o competiţie foarte macho: cât timp poţi plictisi audienţa înainte de a-i elibera bunurile? Trebuie spus că bunurile sunt în final livrate, în partea cea mai bună a acestor filme - dar prin ce trebuie să trecem ca să ajungem acolo?". Parţial, e adevărat. Ai uneori, ca spectator, senzaţia că simţi greutatea timpului şi că faci un efort să urmăreşti personajul, privirile lui fixe, gesturile lui lente, mersul lui de colo colo, aparent fără rost.
Şi totuşi, paradoxul e că, după ce vezi "Aurora" (titlul nu e un nume, e momentul dimineţii, momentul cel mai depresiv al zilei, în care se recrutează cei mai mulţi sinucigaşi, zic statisticile), după ce vezi acest film "lung şi greoi", îţi dai seama că n-ai să-l uiţi niciodată. Ba, mai mult, ţi-ai dori să-l revezi! "Aurora" iradiază, ciudat, post festum, ceva strani