Lecţia despre solidaritate (preocupare faţă de ceilalţi, consens) ne învaţă cum să facem paşi peste graniţa dintre scenă şi auditor, dintre rol şi actor, dintre civilizaţie şi barbarie.
Între scenă şi public, se instalează, impasibilă, de nezdruncinat în montările clasice, din ce în ce mai fragilă şi mai îndoielnică astăzi, ”linia de demarcaţie” sau graniţa invizibilă ce separă/ uneşte cele două instanţe spectacologice de bază. ”Solidaritate”, producţie a Teatrului ”Radu Stanca” din Sibiu, un spectacol realizat de Gianina Cărbunariu pentru Festivalul de la Avignon de anul viitor, prezent şi la Bucureşti, în cadrul FNT 2013 (distribuţia: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac), începe tranşant cu o punere în discuţie a chiar graniţei invizibile. Pe cortină sunt proiectate numere, în acelaşi timp citite cu glas percutant. Prima parte a spectacolului devine o licitaţie a locurilor de spectator, actorii îşi revendică porţiuni întregi din sală, manifestându-şi în mod ostentativ propria teatralitate: suflete de spectator scoase la mezat în cheie comică, care ar fi scopul?
Teatrul regizat de Gianina Cărbunariu nu apare de două ori la fel. Semnătura regizoarei nu este de recunoscut în niciunul dintre spectacolele ei: interesată de trecutul recent şi de analiza efectelor anumitor fenomene asupra românilor (comunism, fosta Securitate, arhiva dosarelor şi teroarea exercitată), de această dată îşi canalizează atenţia asupra prezentului şi a modului în care o masă de oameni s-ar putea transforma (sau nu) din simpli spectatori în actanţi. În toate regiile sale, artiştii interpretează incredibil de dramatic. Acum, altfel decât în alte situaţii, soluţiile de regie propuse sunt inedite, aproape şocante, sfidând imaginaţia – e suficient să numesc o cruce încadrată într-un mediu