Curge sânge în rândurile scrise acasă (sinteze de pe agenţiile de presă), rulează violent imaginile brutelor din Rusia care ar cotropi nemilos, călcând apăsat în urma Armatei Roşii. UEFA însăşi va da o pedeapsă cu suspendare (şase puncte!) şi va amenda Federaţia Rusă de Fotbal cu 120.000 de euro. Puţin? Capitala Poloniei era zugrăvită sumbru, în culorile unui oraş care se preda, nu fără luptă.
Eram în Varşovia marţi. Eram, aşadar, compătimit şi invidiat, ca un trimis special (deşi eram doar propriul trimis special, în trena melancoliei după Euro 2008, un timp irecuperabil, şi nimic mai mult) pe un front de luptă de unde mă puteam întoarce victimă, dar şi erou. Ce poate un ziarist să îşi dorească mai mult? Dar presa exagerează, doamnelor şi domnilor.
Istoria ştirilor, ca istoria însăşi, este o sumă de exagerări. Nu a fost niciun război în Varşovia. Campionatul European nu este al acelor bezmetici radicali care provoacă moartea. Dimpotrivă. Campionatul European este o odă a bucuriei, poate ultima odă a bucuriei pe acest continent ros de toate bolile bătrâneţii.
Nu vreau să vă impun o viziune stângistă, nu sunt eu omul, dar chiar despre cei mulţi e vorba aici. Campionatul European este al acelor polonezi de rând care şi-au strigat, ca şi până atunci, cu o mândrie justificată, dragostea pentru drapelul în alb şi în roşu.
Călătorii ruşi, cei mai mulţi atât de departe de animalele, de patibularii, de tâlharii din buletinele de ştiri, s-au îmbătat totuşi, ca şi până atunci, cu votcă, devenind mai degrabă tragici şi ridicoli.
E mai multă bucurie decât dramă la Varşovia, şi va mai fi. Văd de aici cum Polonia se îndepărtează, în timp ce România rămâne, irecuperabil, în trecut. Dacă ar trebui să descriu capitala aceasta într-un singur cuvânt, aş alege cuvântul „coerenţă".
Polonia îşi recâştigă măreţia, urmându-şi fidel planul. L-am
