Recitesc niste note vechi, din iunie ‘90, cu sentimentul ca timpul s-a asternut peste intâmplarile de-atunci, fara sa clarifice nimic. Oficiosul guvernului, ziarul „Azi“, a publicat o lista de intelectuali indezirabili, in care figuram si eu, sugerându-ni-se sa ne luam talpasita din tara. Mi-am facut geamantanul, dar nu ca sa plec in exil, ci ca sa ma duc la Montréal, unde fusesem invitat la congresul Academiei Româno-Americane. Lasam in urma un Bucuresti traumatizat de pasiuni contradictorii. Unii erau dezolati, stupefiati de rezultatul alegerilor. Altii jubilau. Nimic nu mai era sigur. Totul parea posibil, in aceeasi masura in care totul parea pierdut. La Montréal, am fost gazduit, impreuna cu P.M. Bacanu, de un român plecat de multa vreme din tara, trecut prin puscarii si printr-un lung calvar al exilului. Un munte de om, caruia i-am produs o impresie falsa, daca ma iau dupa complimentul ca as avea o fata severa „de senator roman“. Se pare ca reusesc sa-mi ascund destul de bine vulnerabilitatea. In realitate, de abia sosit la Montréal, imi parea rau ca plecasem de-acasa. Ca de obicei, suportam greu dislocarile. Congresul a inceput a treia zi dupa invazia minerilor in Bucuresti. Am vazut in jurnalele Televiziunii canadiene scene salbatice din Piata Universitatii si, dintr-un ziar, am aflat ca acasa mi se ceruse moartea. Imaginile, de cosmar, aveau ceva din sedintele de ura de care vorbeste Orwell in „1984“, dar cel mai mult m-a ingrozit entuziasmul acelor bucurestence care-i aplaudasera pe mineri si le dadusera flori. Am renuntat la discursul pregatit in avion pentru congres si mi-am marturisit perplexitatile. Ce anume putea motiva acea barbarie? Cine organizase trenurile cu care venisera minerii si din ordinul cui? Cine erau „civilii“ care ii condusesera pe mineri prin Bucuresti? Cine le-a dat adresele si fotografiile opozantilor regimului? Erau intrebari firesti.