Nu ştiu dacă pe lumea cealaltă spiritele noastre vor lua numele pe care-l purtăm, fiecare, aici, pe pământ. De obicei, se spune: „Dumnezeu l-a chemat la el pe cutare...”, ceea ce presupune că în cer ar exista o evidenţă nominală a tuturor. Cred însă că e lipsită de interes adâncirea cercetării cu multe ipoteze a problemei, la fel de alunecoasă precum cea privind sexul îngerilor.
Repertoar istoric
Ne numim într-un fel sau în altul nu doar pentru a răspunde afirmativ când ne cheamă Dumnezeu, ci mai ales pentru că respectăm o ordine socială care ne cere să purtăm un nume, două, trei sau mai multe. Dar de când asta? Onomatologia nu merge foarte mult în urmă cu repertoarul: doar câteva mii de ani. La început, numele erau asociate cu puterea magică şi era interzisă purtarea lor de către cei de rând. Credinţa în forţa secretă a numelui a căpătat, în lumea latină, trăsături fataliste, expresia „nomen est omen” (numele este destin) definind voinţa zeilor păgâni. Zei care au căzut în uitare, mai târziu, când creştinismul a adus nume şi prenume noi, inspirate din Cărţile Sfinte. În 1545, biserica catolică impune botezarea copiilor după sfinţii din Noul Testament, astfel că, în Europa Evului Mediu, existau doar vreo 20 de prenume curente. Un secol mai târziu, protestanţii au respins regulile catolice, dându-le copiilor nume din Vechiul Testament; aşa s-a ajuns din nou la Priscilla, Josuah etc.
Evreii, latinii, grecii şi celţii sunt cei care au dat cele mai multe nume de care azi suntem înconjuraţi. De pildă, numele biblice cu rădăcini ebraice Maria, Ion, Iosif, Paul, Nicolae provin din Noul Testament şi denumesc personaje religioase. În schimb, Ethel (nobil) şi Charles/Karl (tânăr), din fondul germanic, amintesc de lumea războinicilor. Latinii, celţii şi grecii au dat nume proprii care ilustrează calităţi fizice sau abstracte precum Andrei (viril),