Am scris acest text acum o lună, când bunica mea încă mai trăia. Am vrut să-l modific, însă mi-e greu să vorbesc despre ea la trecut. Am decis să-l păstrez aşa.

Este minunat să ai bunicii lângă tine când eşti copil şi mai presus de toate este frumos să-i ai alături până la vârsta maturităţii, din vârful căreia poţi privi în jos să vezi cât ai crescut datorită lor.

Bunica mea împlineşte anul acesta 90 de primăveri şi este cea mai înţeleaptă persoană de vârsta ei pe care o cunosc. Ce-i drept, cu timpul, ambalajul acesta din carne şi oase în care ne-am născut se şifonează, îşi pierde forţa şi devine fragil. În cazul bunicii mele el încă mai reuşeşte să protejeze şi astăzi un suflet mare şi o minte antrenată. Mă tot întreb ce o menţine şi astăzi atât de vioaie spiritual? Oare dramele ce i-au călit inima de-a lungul timpului, rupturile sufleteşti, fericirile, împlinirile, ce experienţe au reuşit oare să-i încălzească ochii până în ziua de azi?

Mie mi-a plăcut că a fost mereu, cum se spune, "o femeie dintr-o bucată". Niciodată nu s-a ferit de greutăţi şi mereu a înfruntat problemele cu fruntea sus. Anii '20 au născut şi crescut eroi, sunt mândră să spun că bunica mea dragă a fost unul dintre ei.

Povestea bunicii mele – Aneta - a început la Bucureşti. Tatăl ei lucra la celebra fabrică Malaxa, unde era contabil iar mama ei era casnică. În anii ’20, după ce au fost împroprietăriţi de Regele Ferdinand s-au retras la ţară în Ialomiţa, Slobozia. Bunica mea a avut 5 fraţi. Fiind cea mai mare dintre ei, ea a fost şi cea pe care părinţii au "sacrificat-o" şi, aşa cum se făcea în vremurile acelea grele, au dat-o spre adopţie unei rude de la sat.

Din câte am admirat în poze, la 23 de ani bunica era o frumoasă, avea pielea albă, ochii albaştri, un păr frumos cu bucle sălbatice, o domnişoară mereu cochetă şi luminoasă prinsă în vremuri sumbre şi gre