" Deci vreţi ceva frumos, aşa…, se agită vătaful căluşarilor şi îşi cheamă la ordine colegii.

" Nu, nu, vrem să vedem ce faceţi voi de obicei, cînd sînteţi doar între voi!, încearcă etnologii din capitală să-l domolească pe ţăran.

" Ei, că doar nu aţi venit degeaba de la Bucureşti!, se revoltă ţăranul. O să vedeţi, o să vă placă!, şi îi dă zor mai departe să se îmbrace şi să se aşeze în formaţie ca pentru televizor.

" Nu trebuie să vă deranjaţi, faceţi ca şi cum noi nu am fi aici, mai încearcă etnologii să-şi pledeze cauza.

" Nu se poate, noi ştim să primim oamenii!, curmă autoritar vătaful, discuţia.

" Aţi văzut ce troiţă frumoasă a făcut domnu’ N.? Cu bronz, cu marmură, nu s-a zgîrcit, ceva modern, aşa, frumos…, îmi arată entuziasmată o ţărancă, ansamblul în inox, marmură şi bronz, cu pietriş alb pe jos şi banchete de piatră ce joacă rol de troiţă. E mîndria comunei…

" Am vrut să facem şi noi ceva frumos, ca la oraş, să nu se zică… Trebuie să fim şi noi în rînd cu lumea!, îmi prezintă, cu falsă modestie, o fostă gazdă dintr-un sat noua clădire pe care tocmai o terminase.

Ceva frumos… Mă intrigă de ceva vreme această motivaţie "estetică" ce apare cît se poate de "autentic" în gura ţăranilor iubitori de un nou care îi face să strîmbe din nas pe toţi orăşenii iubitori de "tradiţii". Recurenţa şi mîndria cu care este invocat frumosul în cele mai diverse ipostaze ale vieţii rurale actuale te-ar face să crezi că sîntem un popor care se conduce eminamente după criterii estetice. Dar ce sens are, de fapt, acest "frumos" pentru cei în cauză?

Răsfoiesc două studii recente de etnologie ale Danielei Moisa, respectiv Ana Maria Iuga, care îmi aduc sugestii suplimentare în acest sens. Primul se referă la faimoasele case făloase din Certeze. M-am întrebat de mult de unde li se trage oşenilor această patimă constructivă care i-a