★★★★ Aurel Dumitraşcu, Carnete maro, Piatra Neamţ, Ed. Conta

Mihai Eminscu a murit la 39 de ani, Magda Isanos – la 28. Nicolae Labiş – la 21. Cînd a trecut de 39 de ani, Nichita Stănescu a mărturisit că-i e ruşine să trăiască mai mult decât Eminescu. A trăit mai mult, dar nu cu mult mai mult, şi anume până la 50 de ani. Un poet român de mare talent, care a repetat şi el soarta lui Arthur Rimbaud şi a lui Serghei Esenin, a fost Aurel Dumitraşcu (1955– 1990).

Şi-a trăit scurta viaţă la Piatra Neamţ (oraş cu o viaţă culturală remarcabilă în timpul anticulturalului regim comunist). L-am văzut o singură dată, pe stradă. Subţire, blond, cu părul lung, delicat în relaţia cu lumea, chiar şi cu o piatră pe care o lovea cu piciorul în mersul său. Avea o frumuseţe naivă, ca aceea a personajelor de basm desenate de copii.

Valoarea operei sale este recunoscută Ca şi exemplaritatea biografiei sale. Mai puţin se ştia despre jurnalul, însumând peste o mie de pagini, pe care l-a ţinut ani la rând, după ce a ajuns la o clară conştiinţă de sine. Probabil că pe lumea cealaltă, cineva – un Virgil Ianţu al îngerilor – l-a îndemnat: „Sună un prieten!” Şi Aurel Dumitraşcu l-a sunat pe Adrian Alui Gheorghe, el însuşi un poet de valoare, împreună cu care a trăit încă din adolescenţă aventura poeziei.

Adrian Alui Gheorghe a făcut un gest de o mare frumuseţe morală: şi-a cheltuit mai mulţi ani din viaţă ca să descifreze, să pună în ordine şi să editeze însemnările de jurnal ale prietenului său. Au rezultat două volume de notaţii fulgurante, scrise toate la persoana a doua (invenţie narativă datorată scriitorului francez Michel Butor). Un tânăr care ar citi aceste două volume cu atenţie, începând cu prefaţa, tandru-inteligentă şi continuând cu jurnalul, remarcabil prin graţia gândirii şi printr- o sinceritate luminoasă, ar putea considera că şi-a desăvârşit educaţia morală.