Tia Predescu e o tinara absolventa de umanioare (probabil), cititoare de Márquez (Dragostea in vremea holerei), care-si intilneste iubirea vietii, pe violoncelistul Mihail Mihalcov, in casa de la Brasov a bunicii ei. Dar e o dragoste imposibila, chinuita, care se incheie fara sa sfirseasca, iar el se casatoreste cu Alexandra. Marcata de despartire, Tia isi gaseste tihna sufleteasca linga un cuplu de batrini (Nina si Titu), vecinii ei de apartament intr-un imobil vechi si romantios de pe strada Sfintu Stefan din Bucuresti, unde o viziteaza tulburator si perechea Mihail-Alexandra. Batrinii mor, amindoi odata (ceea ce duce la banuiala unei sinucideri), iar la priveghiul lor afla Tia despre iubirea tirzie si neimplinita a Ninei cu mai tinarul Demetru; peste citiva ani, sora doctorului Sofian ii si da o cutie cu scrisori, ale lui Demetru catre Nina, lasata mostenire de batrina fostei chiriase.

Tot atunci, multa vreme dupa ce se mutase de pe Sfintu Stefan si dupa ce Mihail si Alexandra plecasera in Grecia, Tia Predescu intra din nou in vechea casa, in care (evident) nu mai recunoaste nimic, si accepta in sfirsit ca acea epoca din viata ei a murit. Cam asta ar fi, trasata in prospectii si retrospectii, greu recuperabila din firele razlete ale cartii si impanata cu panseuri pasunist-paseiste de pension, povestea din Arhanghelii nu mor, de Anca Maria Mosora.

Mai mult ca sigur, daca n-ar fi fost premiata de revista Cuvantul, o publicatie cu greutate, cartea, o proza de inspiratie autobiografica, ar fi intrat pe tacute pe linia moarta a debuturilor literare ratate. Asa, curiozitatea (in cazul celor care n-o citisera) si constiinta misiunii profilactice a criticii (pentru cei care-o stiau) au adus Arhanghelii nu mor intr-un altminteri nemeritat prim-plan public.

Ai fi putut spune, dupa Florina Ilis cel putin, ca epoca prozei feminine ca emanatie