Pentru un scriitor important, publicistica nu este atât un teren al amorsării diferitelor problematici socio-politice, un poligon al angajării, cât o modalitate de a se exprima şi dezvălui. Lângă modelul publicistului Eminescu, arzând literalmente pentru fiecare filă de adevăr personal, netranzacţional, avem şi modelul Arghezi, al necruţătorului pamfletar căruia i se ştersese complet din memorie numele actriţei nimicite pe hârtie cu numai o zi înainte. Paginile de gazetă, pagini "la vedere", accesibile cititorului mediu, sunt şi o formă de socializare. Autorul de ficţiuni dense, grele, pline de fantasme, face un pas către spaţiul public, scoţând nasul prin uşa întredeschisă şi încercând să prindă pulsul scării, blocului, ţării. Făcând astfel dovada că e un bun cetăţean, un ins adânc preocupat de problemele societăţii în care trăieşte, el se va putea retrage, tiptil şi satisfăcut, în cochilia artei sale.

Ambele impulsuri, cel de prospectare a realului şi de regresie de pe suprafaţa lui, pot fi observate în volumul de publicistică semnat de Mircea Cărtărescu. Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli merge în sens invers: începe cu o suită de texte nostalgic-autobiografice, literaturizate, continuă cu mici şi profunde eseuri pe marginea poeziei, cu bune medalioane critice (Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu), articole îndatoritoare şi prieteneşti (despre Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Mircea Nedelciu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Călin Angelescu), recenzii amicale, fără spirit critic (la cărţi de Simona Popescu, Sorin Gherguţ, T.O. Bobe) şi un grupaj de moralităţi, o succesiune de mâhniri şi dezamăgiri ale scriitorului din Europa de Sud-Est. La final, un text de atmosferă, melodrama Zaraza. Sumarul atât de compozit al cărţii e completat de montajul naturalist al portretului eminescian (contribuţia lui Mircea Cărtărescu la "demitiz