Poate veţi spune că aşa e viaţa. Că, mai devreme sau mai târziu, toţi avem de suportat despărţiri, lacrimi şi tristeţe. Unii dintre dumneavoastră poate mă vor învinovăţi că nu mă gândesc destul la cei mai nefericiţi decât mine, că nu-mi compar disperarea cu disperarea altora, ca să observ că totuşi eu am avut mai mult noroc în viaţă. Poate veţi crede că exagerez şi că mă folosesc de încă o mare tragedie ca să-mi ascund nesiguranţa.
Judecaţi-mă, dacă nu se poate altfel, dar, vă rog, ţineţi cont de sfatul meu: nu mai lăsaţi nimic pe mai târziu, nu vă mai bazaţi, nici măcar o dată, că e timp pentru toate cuvintele, pentru toate întâlnirile şi mărturisirile. Încercaţi, pe cât posibil, să vă rupeţi de falsele priorităţi şi să vă uitaţi bine în jur, până nu rămâneţi cu adevărat singuri. Mi-am pierdut sora. Fără să-mi dau seama că aşa ceva chiar se poate întâmpla. Nu m-am învăţat minte, nici cu ea nu am stat destul, nici pe ea nu am avut cum să o ajut, nici ei nu i-am spus la vreme tot ce aveam de spus. Mi-e ciudă, mi-e dor, mi-e imposibil să accept că, iată, după numai un an, în alt noiembrie, parcă şi mai friguros, e nevoie să-mi iau rămas-bun de la încă o parte din mine.
Îmi dau seama, privind în urmă, că, până la urmă, nimic nu contează mai mult decât să-i avem alături pe cei dragi. Nimic, absolut nimic nu ne poate consola, într-un moment în care se destramă fragila stabilitate cu care ne-am obişnuit. Credeam, anul trecut, că nu se poate mai rău. Eram convinsă că a venit finalul, că nu o să mai pot respira, de dor de tata, că nu o să mai ştiu să deschid ochii, departe de ochii lui. Şi, la un moment dat, asta am trăit. Acum totuşi îmi dau seama că în fiecare zi se mai poate adăuga ceva la drama fiecăruia şi că aşa, pe neaşteptate, cu fiecare lacrimă care cade pe câte-un sicriu, suntem tot mai aproape de moarte.
Moartea. Nu-mi mai e frică. Mi-e doar fr