Deşi a creat mici bijuterii în lirica de dragoste, astăzi scriitoarea este asociată doar cu poezii ca „Gândăcelul“ şi „Căţeluşul şchiop“, învăţate în primii ani de şcoală şi rămase în amintirea multor români. În martie 1878, înstăritei familii Paximade din Bârlad i se naştea al doilea copil, o fetiţă care a primit numele de Elena.

Peste ani, ea avea să scrie următoarele versuri, pe care mulţi nu le-au uitat de tot: „De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu ştii

oare/ Că-s mic şi eu şi că mă doare?/ De ce mă strângi aşa de rău?/ Copil ca tine sunt şi eu,/ Şi-mi place să mă joc şi mie,/ Şi milă trebuie să-ţi fie/ De spaima şi de plânsul meu!". Este „Gândăcelul" Elenei Farago, ale cărei volume istoria literaturii române le-a a aşezat în raftul al doilea, după anii în care a fost o poetă importantă într-un peisaj literar nu tocmai bogat.

ANII ÎNCEPUTULUI

Ideea scrisului eliberator pare să i se potrivească cel mai bine scriitoarei care, până să devină Elena Farago prin căsătorie, i-a supravieţuit unui şir lung de vitregii. Rămasă orfană în adolescenţă, după anii petrecuţi în pensioane din Bârlad, a fost mama propriilor surori înainte de a fi poetă. Iar copilăria i-a rămas pentru totdeauna cel mai aproape. A mai fost o protejată amfitrioană în casele unor junimişti precum Gheorghe Pană şi Ion Luca Caragiale. Nici coşmarul bolii veşnice n-a întârziat să apară. Diagnosticul de „anemie profundă", pus la Brăila cu câţiva ani mai devreme, avea să se confirme toată viaţa.

1897-1898 au fost anii aproprierii de aşa-numita „artă cu tendinţă", datorată şi orientării unui soţ de rasă, Francisc Farago. Adolescenta care începuse să scrie ca să nu se mai simtă singură, cum ea însăşi a mărturisit, a trecut la epigramele care ironizau şi ridiculizau ce-i displăcea tinerei nerăsfăţate de pension. Pentru debut, a ales pseudonimul Fatma. Cu acest num