În condiţiile în care tot mai multe societăţi se confruntă cu neîncasarea facturilor, este important să se ştie de ce nivel de deductibilitate pot beneficia până la recuperarea sumelor restante.

În ceea ce privește regimul fiscal al profitului, cred că problema nu o reprezintă nivelul cotei de impozitare, ci modalitatea - destul de restrictivă, în opinia mea, - de dimensionare a bazei impozabile asupra căreia se aplică respectiva cotă. În plus, pornind de la realitățile actuale concrete ale mediului de afaceri - în care tot mai multe firme se confruntă cu situația neîncasării facturilor emise către clienții lor și, implicit, cu dificultăți în optimizarea nivelulul de cash-flow - am apreciat că tema ajustărilor fiscale aplicabile clienților neîncasați este de actualitate și în măsură să suscite interesul cititorilor. În funcție de relevanța incidențelor care pot apărea în practică de zi cu zi, mă voi opri asupra următoarelor situații:

Cazul particular al clienţilor neîncasaţi care înregistrează o întârziere mai mare de 270 de zile de la scadenţă

Având în vedere baza legală reglementată de art. 22 alin. (1) lit. c Cod fiscal, în această situaţie se pot constitui provizioane în limita a 30% din valoarea fără TVA a creanţelor asupra clienţilor, în condiţiile în care sumele nu sunt datorate de o persoană afiliată contribuabilului.

Provizioanele în cauză reprezintă cheltuieli deductibile fiscal în trimestrul în care au fost constituite şi vor diminua în mod corespunzător baza impozabilă a profitului aferent trimestrului respectiv. Diminuarea parţială sau anularea provizioanelor se efectuează prin includerea acestora în categoria veniturilor impozabile în cazul încasării creanţei, proporţional cu valoarea încasată, prin notă contabilă întocmită în luna în care creanţa a fost încasată.

Deoarece textul de lege nu distinge ca atare, deducem că