Tacto (Curtea veche, 2010) este romanul de debut al unei tinere prozatoare, Lili Bunofski (n. 1975, absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti) – o carte care a trecut, din păcate, neobservată în anul ce tocmai se încheie. Avînd drept motto ştiutele versuri argheziene din Testament, promotoare ale unei estetici a urîtului („Făcui din zdrenţe muguri şi coroane./ [...]/ Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“), cartea pendulează între două margini: una este cea estetică, literară (în chiar sensul unei noi estetici a urîtului, a unui mizerabilism recuperat literar), iar cealaltă este patologicul, obsesionalul – aceasta din urmă încercînd permanent să se salveze prin estetic, prin literar. Lili Bunofski, Tacto, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2010, 160 p. Rezultă de aici o permanentă tensiune, care imprimă micului roman – un roman, evident, atipic, căci lipsit, practic, de narativitate – o atmosferă proprie, marcată de apăsare şi de repetiţia monotonă a scenelor şi gesturilor. E un roman muzical, monoton şi concentric-aluvionar – amintind de un Holban –, un roman în ritm de menuet (vezi şi sonoritatea bisilabică „tac-to“), în care „dansatorii“ mecanici sînt Tacto şi personajul narator feminin, „fetiţa“ lui Tacto. Un roman în care naratoarea îi face vizite repetate – monotone, desfăşurate după acelaşi ritual – lui Tacto, prinsă fiind într-o relaţie obsesivă, ambiguă, de iubire-dezgust, de inocenţă-concupiscenţă cu acest personaj ieşit din comun. Tacto este tatăl alcoolic al fetei (de care mama ei a divorţat) şi care trăieşte singur, în sărăcie (a renunţat să lucreze), într-un apartament de o mizerie îngrozitoare. Naratoarea îi face vizite periodice, aproape ritualice, ca într-o hipnoză din care nu poate ieşi, atrasă şi în acelaşi timp oripilată de personaj, de o imagine versatilă a acestuia, care i-l arată, rînd pe rînd, vulnerabil, u