În jocul său dintre real şi iluzia generată de text, poezia lui Victor Ştir porneşte resignat-minimalist de la punctul de jos al realului, ca o dovadă de umilitate, aşadar de sacrificiu. Eul creator îşi asumă postura celui empiric precum o disponibilitate la propriile-i îndoieli, dileme, decepţii. Resimţindu-se marginal, trecut cu vederea, cel din urmă atrage atenţia prin ricoşeu, nu fără, uneori, un rece amuzament: "Pe lîngă toţi să adauge / şi el - sfertul înţelesul său / să fie băgat în seamă / de cei mai mari // cînd s-au trezit / erau nişte ghionoi / ciorovite de copitele / dinainte ale fabulosului / se credea / cu cap de cal străin / cu glas de furnicar" (A stăruit). Altă dată poetul nu şovăie a se înfăţişa într-un rol mizerabilist, sfidător fireşte, dar şi cu un fond ireductibil de supunere înfricoşată la misterul celest ce se pogoară în stihurile d-sale: "sprijiniţi cu o pomană / arta mea / versurile mele care coboară / fulgere din cer / sprijiniţi-o cu un dinar / pentru o bucată / de pîine şi-un pahar / de vin prost" (Cerşetorul de lux). Ori, pe o regresivă stare bucolică, declară excedat de măreţia aceluiaşi mister: "o ploaie de nectar / şi puţine cuvinte / franjuri de lumini / depărtate / din pulberea bolţii / ne priveau gîze / înotînd în fericirea duală / de noapte-zi / a ridicat ceaţa - / veşmîntul ce ne desparte / şi ne urîm în taină / ne urîm pe cît / ne-am iubit / suntem insectele".

S-ar părea prin urmare că lirica lui Victor Ştir e una a dezarmării, a înfrîngerii recunoscute care strînge aripile fiinţei şi-i curmă dispoziţia ludică. De fapt e vorba de-o etapă ulterioară aprinderii sentimentale, desfăşurărilor ingenuu patetice care fac posibile miezurile actualelor formule dense în aparenta lor sicitate ce nu reprezintă un început ci un final de ciclu sufletesc. Un bilanţ formal al acestuia. Prezumatele afecte, sfîşieri, lamentări, iposta