Cei mai mulţi dintre românii stabiliţi de ani buni în Statele Unite şi pe care i-am cunoscut în cei şase ani, când m-am tot dus şi m-am tot întors fără să-mi fie foarte clar de ce o fac, erau în căutarea unui loc de muncă mai bun.
Nici unul nu pleca dimineaţa la serviciu, ca la noi, cu sentimentul acela consolator că bine nu e, dar măcar ştii că şi mâine tot acolo de duci. Totuşi, oamenii nu păreau speriaţi de ideea că li se termină angajamentul sau că vor rămâne fără slujbă o vreme. Se învăţaseră cu instabilitatea, cu aşteptarea, cu alergatul după job. Era starea lor normală.
Într-o singură familie am simţit ceva anormal, diferit de toate celelalte pe care le frecventam, iar anormalul venea din detaşarea tuturor membrilor ei. Aveau ceva de exceptaţi, în afara realităţii de dincolo de pereţii casei lor. Erau foarte bogaţi. Nu erau niciodată în alertă. Puteau să lase grijile pe altă zi. Nou-veniţii în marile oraşe din State resimţeau din plin discontinuităţile din "experienţa americană".
Unii s-au mutat în localităţi mici sau în interior, unde lumea se mişca mai puţin, alţii n-au suportat gândul că vor fi toată viaţa într-o continuă căutare şi au revenit la instabilitatea familiară din ţară.
Noi, cei din comunism, eram loviţi frontal în felul de a concepe relaţia americanilor cu leafa. La noi munceai adică patruzeci de ani la acelaşi strung şi statul îţi creştea leafa la nişte termene ştiute de toţi. Iar, dacă te mutai în altă fabrică, acolo ţi se dădea automat leafa de la fabrica de unde plecaseşi. Statul garanta regula, doar colegii şi şefii erau cei care o mai încălcau. Încă un motiv de încredere în continuităţi îl asigura meseria: strungar te făceai, strungar ieşeai la pensie.
Pe atunci nu ştiam la ce avea să-mi folosească "experienţa americană", pentru că aproape nimic din ce înţelegeam şi trăiam acolo nu s
