Într-o societate cu obiective şi proiecte imperative, procesul de recuperare şi de adaptare la noul ritm al istoriei europene nu a fost unul linear. Sărăcia mijloacelor a fost, în bună măsură, compensată de voinţă.

Cultura română modernă şi-a propus un obiectiv precis - acela de a fundamenta conştiinţa naţională, dar şi de a dezvolta un nou tip de mentalitate, fapt ce i-a permis să devină un factor esenţial al schimbării în istorie. Şcoala a fost prima instituţie naţională de cultură care şi-a asumat misiunea schimbării. I-au urmat, îndeaproape, teatrul şi presa.

Într-o societate cu obiective şi proiecte imperative, procesul de recuperare şi de adaptare la noul ritm al istoriei europene nu a fost unul linear. Sărăcia mijloacelor a fost, în bună măsură, compensată de voinţă. Însă forţele necesare unui asemenea proiect erau fatalmente limitate, idealurile neputând să fie finalizate pe durată scurtă.

Imperative de ordin economic şi social au reclamat aparitia învăţământului ingineresc. Evident, suportul tehnic pentru asemenea întreprindere era precar, însă entuziasmul trebuia să acopere lacuna. O şcoală românească de inginerie nu avea nici personalităţile necesare, spre a-i asigura prestigiul, şi nici nu beneficia de sprijinul deplin şi necondiţionat al statului, precum în Franţa, spre exemplu. E drept, reformele şcolare din veacul al XVIII-lea asiguraseră protecţia statului pentru şcolile în limba română, alături de cele greceşti, românilor recunoscându-li-se dreptul la învăţătură în propria limbă. Peste o jumătate de veac însă, numai o instituţie integral românească putea să satisfacă orizontul naţional de aşteptare. În plus, instituirea învăţământului ştiinţelor, în limba română, era un gest menit să demonstreze emanciparea limbii, mai exact capacitatea ei de a asimila „epistimurile".

Prin opera conjugată a câtorva oameni de acţiune - V. Cost