Oamenii care viseaza mult si in culori au extrem de rar vise in alb-negru care vin ca niste regularizari ale unei evolutii interioare sau ca o lichefiere spontana a unor continuturi profunde. "Panglica alba" ar putea fi un astfel de vis - cinematograful e la modul esential un soi de vis pentru omenire (vezi intunericul salii, termenul de "proiectie" etc) -, dar el ar putea exprima, pastrand proportiile, niste continuturi ale inconstientului colectiv. Probabil de aici pleaca Michael Haneke in filmul care i-a adus anul trecut premiul suprem la Cannes.
In cel mai stilizat film al sau de pana acum, cineastul austriac aprofundeaza originile raului. Daca nu ofera un raspuns evident nu e pentru ca cercetarea esueaza, ci pentru ca intentia nu era sa si ajunga la un rezultat clar. Alb-negrul obtinut dintr-o pelicula turnata de fapt in culori ne face sa cautam nuantele de gri si sa percepem dincolo de simplitate. Suntem sau nu de acord cu "partea teoretica", trebuie sa recunoastem ca avem in fata o mostra de maiestrie cinematografica.
Michael Haneke este in stare sa duca suspansul pina in panzele albe (sau, mai degraba, gri), fara a elucida pana la sfarsitul filmelor sale misterul care le tinea unite. La sfarsitul lui "Caché" nu ni se spunea cine era persoana care supraveghea insistent locuinta familiei Laurent, chiar daca primisem niste informatii cat pentru a ne incropi o teorie. Cand ia sfarsit "Panglica alba", nu putem spune cu precizie cine e autorul sau cine sunt autorii ciudatelor evenimente petrecute in satul german de pe ecran, mai ales ca Haneke introduce la final o informatie istorica ce relativizeaza discursul de pana atunci.
Nu toate filmele in alb-negru au un motiv anume pentru a fi asa - in afara de dorinta autorilor de a le da un look elegant si retro -, dar "Panglica alba" iti permite sa vezi dincolo de frumusete
