La Yalta au fost desenate (la propriu) sferele de influenţă, s-a decis cine va domni peste cine şi care vor fi limitele teritoriale precise peste care avea să se exercite puterea noilor stăpâni ai lumii. A fost un calcul pragmatic şi cinic, cel care avea să stea la baza tuturor jocurilor ulterioare, la fel de pragmatice şi cinice, în lumea bi-polară ruso-americană.
O realitate care, timp de 50 de ani, a marcat evoluţia dezvoltării geo-politice, economice, militare şi sociale pe durata unei jumătăţi de secol, însoţită de convulsiile Războiului Rece, permiţând unei părţi a lumii să evolueze rapid, iar celeilalte să rămână într-o izolare defensivă impusă de Moscova.
A urmat înţelegerea de la Malta, cea la care au participat doar cele două supraputeri, ruşii şi americanii, deschizând drumul drept către schimbarea fundamentala de sistem marcată prin căderea Zidului Berlinului, dizolvarea Cortinei de Fier şi prăbuşirea lumii comuniste. Dacă mai tineţi mine, din acel moment americanii s-au trezit într-o lume unipolară, intrând în posesia unei titulaturi foarte onorante pentru scurt timp, dar devenită foarte rapid un coşmar scump plătit: jandarmul mondial.
Dispăruse echilibrul, nu mai era nimeni pe piaţa puterii care să invoce o calitate credibilă şi asta a facut ca SUA să fie obligate să acţioneze pentru rezolvarea tuturor crizelor sau, pe măsura imaginaţiei analiştilor politici şi operatorilor săi strategici, să gândească strategii de impunere a unor soluţii regionale şi globale.
A apărut extrem de rapid întrebarea legată de viitor: cât timp, cu ce costuri materiale şi umane, SUA urmau să rămână singure şi să plătească pentru toate oalele sparte, drept urmare, doar în spaţiul a două decenii, acumulând un capital negativ de imagine teribil de costisitor în termenii relaţiilor internaţionale? Aceasta în momentul în care a devenit din ce în ce mai vizibi
