Dacă ne pretindem nişte gambleri rasaţi şi serioşi, cu manichiura făcută, scârţ la pantof şi batistă-n buzunarul de la piept, atunci aplicăm lovitura cu mantă. Adică, atacăm subiectul la modul aluziv, făcându-ne că vorbim despre „Jucătorii de cărţi” ai lui Cézanne, ori „Jucătorii de cărţi” ai lui Gogol. Dacă, însă întoarcem foaia, lăsăm dracu’ apropoul (cine oare mai are astăzi răbdare să asculte dodiile cu skepsis?) şi-l numim ca-n buletin (onorând, astfel, strădania genitorului, care, ameţit de parfumul emoţiei...aiu’ea!...l-a botezat cu trei prenume, probabil spre a-şi aduce aminte, oricând, măcar unul dintre ele!). Atunci, lăsăm cărţile şi ne întoarcem la carte. Răsfoim tratatul de psihiatrie. Cu multe poze, ca ăla cu boli ruşinoase. Direct.

Ca să n-avem vorbe, decât puţine, ciugulim un pic şi din prima variantă de lucru, după care, ne vom lansa cu avânt în libretul operetei „Elogiul nebuniei”, varianta plutaşului nu de pe Bistriţa, ci de pe Dâmboviţa, cu adaos de nesimţire. Însă o să vă mai fierbem puţin până la „cestiune”, ca să vă spunem că pehlivanul din Rotterdam şi-a subintitulat cartea „discurs despre lauda Prostiei”. Ceea ce ne bagă idei. Interesant, nu?

George Crin Laurenţiu Antonescu n-are nicio legătură cu tabloul lui Cézanne (până la farsa lui Gogol, mai aşteptaţi puţin!). De fapt, o serie de cinci, create între 1890 şi 1893 (primele patru se află la „Metropolitan Museum” din New York, Fundaţia „Barnes” din Philadelphia, „Institutul Courtauld” din Londra şi „Musée d’Orsay din Paris). A cincea, ţinută sub obroc ani de-a rândul într-un seif din Elveţia, de către armatorul grec George Embiricos, a fost achiziţionată în 2012, după moartea acestuia, de către familia regală din Qatar cu 190 de milioane de euro. Uaaaau! Seria aceasta – care înfăţişează doi ţărani aflaţi la un joc de cărţi – evidenţiază capacitatea extraordinară a lui Cé