Ce mi se pare că dă o notă inconfundabilă ul­timelor montări semnate Silviu Pur­că­rete este spiritul ludic sub care invariabil sunt articulate. Purcărete a ajuns la o vâr­stă artistică în care (îmi imaginez) con­si­deră că a spus tot ce avea de spus; că și-a etalat harul într-un mod care nu mai re­clamă noi probe și că singura plăcere pe care și-o mai poate oferi și la care ghiduș ne invită să-i fim părtași este Jocul. Fără să ignore și fără să arunce în derizoriu pre­textul de la care pleacă, fie el teatru sau proză, spectacolele lui mă fac să mă gân­desc la un lung șir de aplicații pe un ima­ginar cub al lui Rubik, în care niciodată nu se caută finalitatea, ci doar posibilități inedite de-a pune lucrurile în ordinea cea mai neașteptată. Nu m-am suspectat ni­cio­dată de aptitudini profetice, dar m-aș în­cumeta să mărturisesc că aștept cu spe­ranță și cu o nerăbdare bine temperată zi­ua în care Silviu Purcărete ne va invita la un festin teatral în care, de-a lungul unei săptămâni întregi, în fiecare seară, ne va oferi câte o nouă montare a unuia și ace­luiași pre-text. Până atunci, ca o even­tuală „încălzire“: Conul Leonida față cu reacțiunea...

Cea mai succintă „cronică“ a spec­tacolului: „O mai ia o dată de la capăt, pe invers“, s-a trans­mis după prima reprezentație prin „telefonul fără fir“ și nu cred că sunt mulți dintre cei care intră în sală care, la fel ca și mine, să nu fi aflat clou-ul montării. Dacă au venit numai pentru plăcerea de-a urmări recitalul de zile mari susținut de Mariana Mihuț și Vic­tor Rebengiuc, secondați convingător de Florentina Țilea, au toate motivele să fie pe deplin satisfăcuți. De regulă, su­per­la­tivul, când e de domeniul evidenței, nu re­clamă și argumente, așa că am să mă re­zum la a spune doar că mi se pare o șansă uriașă ca într-un peisaj cotropit de im­postură, de vulgaritate, de kitsch să mai poți vedea artiști d