Mitologiile sunt, mai presus de orice, subiective. Obiectiva e doar dogma. Accident. Si atunci cand ele dau prea mult in clocot interior, cateva firisoare se preling pe dinafara si se transforma in mitomanie. Just. Pierderi colaterale. Altminteri, restul
Timp de o vesnicie (totusi relativa, ca orice eternitate de consum!). Ne-au indrumat pe aceasta carare periculoasa cativa maestri. Printre altii, un Andre Malraux cu Muzeul sau imaginat pe retina si un Octavian Paler cu neuronul acordat perfect cu morala. Dar noi? Noi ramanem inocenti.
Insa Marius Barb (rasfatat Barb/one, unicul sau primul, cine stie?) nu este curat. Fiindca nu numai ca el si-a asumat propria mitologie de intretinere (drept pentru care a si cutezat sa si-o imagineze!), dar desele sale coborari in miturile personale (pervers antice grecesti!) au ceva din combustia fosforica a capcanelor culturale. La el exista mai intai un soi de lingusire pe fata a privitorului. Esti aici, pare a spune, ti-am dat. Deci, te bucura, dionisiacule! Insemnele* sale sunt nimfernale. Initial, promit des fatarea. Dar, din acest moment, esti pierdut. Pentru ca, odata afundat in conventie, descoperi ca bucuria promisa nu este plenara. Nu e sincera. Cauza defectiunii o afli insa prea tarziu. Abia atunci iti dai seama ca exista in fiecare din viziunile sale un declic ce te trimite imediat la negatie. La demoniac, iar nu la serafic. La tortura, nu la deliciu. La dezmat, nu la impacare. La bacanala, nu la asceza.
Luati de priviti, de pilda, Hades-ul lui Barb! Compozitia este pana la un anumit nivel politically correct(!). Trupurile supuse tortiunii infernale sunt inchise intr-un cuptor securizat. Dincolo de el, focul. Daca s-ar fi incheiat aici, totul era corect. Dar, nu! Autorul are o pulsiune rautacios-ludica si asaza deasupra intregii constructii, pe o consola, ce credeti? Viciul. O succesiune
