Invatamintul teatral din Romania incepe cu ultimele spectacole de teatru din Romania pe care le-am vazut, amindoua pe texte de Sarah Kane, Iubirea Fedrei si Purificare, realizate scenic de Mihai Maniutiu si de Andrei Serban la Teatrul din Arad si la T.N. Cluj. Vorbim, asadar, despre un autor consacrat, doi regizori reputati, doua trupe de teatru serioase. Fortele angajate in proiect sint exemplare, si orice dubiu de profesionism ni se arata ridicol.
Se impun totusi citeva praguri ale evidentei pe care comunitatea artistica din teatrul romanesc (si nu numai) nu e obisnuita sa le interogheze. Ambele texte pornesc de la premisa unor vini tragice extrase din patologie si din statistica viciului social. Primul text exalta obsesia unui incest matern, al doilea dezvolta un scenariu in jurul motivului literar al androginului avind in centru figura unei fete care-si schimba sexul identificindu-se cu fratele ei – mort dupa o supradoza de... Bun, dar care este valoarea de adevar a unei sugestii mitologice cind ea nu depaseste experienta livresca si se verifica printr-un studiu de caz?
Ea se poate verifica in sens clinic, sociologic, politic, ideologic si in oricare altul, dar nu vad cum si artistic. Despre ce vorbim noi aici, despre un flagel, despre un fenomen masurabil in societate sau despre o experienta inevitabila care este drama? La ce arhetip face aluzie doamna Fedra sarahkaneana, sau ii e de ajuns o nevroza acuta, dirijata de forte dracesti? Ce atesta gravitatea dramatica a acestor situatii, in afara cruzimii prin care ele se afirma? Cum se articuleaza expresia realului cu ocazia unor evenimente nefericite? Cum discernem intre vina tragica, a carei forta ne-o comunica inevitabilitatea ei, si dezastrul provocat de o agresiune arbitrara? Se invata asa ceva la scolile de teatru? Se pun aceste intrebari la desavirsirea unei productii teatrale? Sau
