In functie de ceea ce se va petrece in urmatoarele saptamini in Algeria, vom vedea in ce masura ne aflam sau nu intr-o logica a dominoului. Oricum, se stie foarte bine ca aceasta metafora a servit bine in ilustrarea prabusirii autocratiilor, dar constructia democratica are nevoie de altfel de modele de gindire. Miscarile populare izbucnite in ultimele saptamini in lumea araba ar putea reprezenta startul unui proces amplu si semnificativ de schimbare politica la nivel regional. Chiar daca a vorbi despre un "1989 arab" este prematur si probabil inadecvat, ispita comparatiei este prea puternica. Manifestatiile de protest din Egipt si, ulterior, explozia de bucurie ce a urmat inlaturarii de la putere a presedintelui Hosni Mubarak au fost prezentate de mass media in tonuri ce aminteau de momentul prabusirii comunismului in Europa de Est. Adesea involuntar, experienta anului 1989 defineste intrebarile, angoasele si sperantele observatorilor, ca de altfel si pe cele ale actorilor, din spatiul arab. Daca ne oprim la timp si nu ducem analogia catre zone nerationale, ea se poate dovedi utila pentru formularea unor intrebari interesante. In acest moment exista o multitudine de astfel de teme de gindire. Probabil ca, in timp, unele dintre ele vor isi vor pierde semnificatia, altora evenimentele le vor oferi raspunsuri rapide si, in fine, citeva vor ramine nesolutionate - si tocmai de aceea vor atrage atentia teoreticienilor. In primul rind, este evident ca asistam la un efect de contagiune, la fel ca in Europa de Est acum douazeci si doi de ani. Dar avem oare de a face si cu un efect de tip domino, la fel de puternic? Contagiunea se refera in primul rind la societatea civila, si e de asteptat sa vedem o mobilizare tot mai mare in strada, in mai multe tari arabe. Insa efectul de domino ar putea sa nu apara, in primul rind pentru ca regimurile autocratice din acest spatiu sint pro