Moartea la cincizeci si sase de ani a prozatorului George Craciun a adus, luna aceasta, o imensa tristete in lumea noastra culturala. Si un gol cu mult mai mare decat simpla disparitie a unui scriitor, chiar exceptional. George Craciun nu era doar atat. El a fost un organ vital al literaturii romane de azi, legat prin mii de fire de toate celelalte. Un om care facea proiecte, avea initiative, scria un imens numar de articole in revistele culturale, ajuta cu mare generozitate oamenii tineri. Un devotat al ideii de cultura si de literatura in cea mai nobila acceptie a acesteia. Un universitar care a influentat generatii de studenti. Pana la urma, pe urmele maestrului sau Radu Petrescu, un model intelectual cum din pacate sunt foarte putine la noi.

Desi suntem din aceeasi generatie, nu m-am considerat niciodata un egal al lui. Nu pot uita inceputurile mele literare, cand ii priveam pe Mircea Nedelciu, George Craciun, Sorin Preda, Costi Stan si atatia altii ca pe niste idoli de neatins. Mergeam cu totii la cenaclul Facultatii de Litere, pe care-l tinea pe atunci Ovid Crohmalniceanu. Ei, care erau cu ani buni mai in varsta ca mine, care terminasera facultatea, aveau un prestigiu de scriitori consacrati. Fara incurajarea lor nu as fi inceput niciodata sa scriu proza, o meserie foarte diferita de poezia pe care o practicam pe-atunci, meserie pentru oameni asezati si tenace. Nu mi-e deloc greu sa mi-l amintesc pe George, asa cum l-am vazut prima data in holul facultatii, langa bustul lui Duiliu Zamfirescu, pentru ca, de fapt, el a ramas complet neschimbat pana in ultimii ani ai sai: era de pe atunci carunt, uscat, serios, cu o privire grava... Mi se parea "un domn" ratacit printre pustii pletosi, zaluzi si famelici ce se perindau pe acolo, si intre care eram si eu. Un om de biblioteca, traind numai pentru literatura. Alaturi de Nedelciu, Flora, Iova si altii formase cu