Gimnast şi acrobat la circ – o vreme, din asta şi-a câştigat banii de buzunar, Ovidiu Genaru, poetul care a pătimit după Bacovia şi, într-o seară de toamnă, s-a silit să ancheteze... o lacrimă, spunea despre sine, într-un text autobiografic: “Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, pentru ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale”...

Distanţă lungă, s-ar părea, de la destinul de atlet la cel de poet, dar în urbea lui Bacovia totul e posibil. Avocaţii fără detentă ajung poeţi. Aşijderea violoniştii care au rămas fără sacâz pentru arcuş. Acarii, inginerii de drumuri şi funcţionarii cu mânecuţă... Poate să fie asta pentru că de undeva, din cer, cineva cerne, din când în când, pulbere de poezie peste oraş! I s-a întâmplat asta şi profesorului de sport Ovidiu Bibire, care, după o vreme, avea să devină paznic al casei lui Bacovia, sub numele de o mie de ori mai liric Ovidiu Genaru. Ca şi poetul cel vechi, cel nou avea, la un moment dat, să îşi adauge pseudonimul la nume, cerând eliberarea unui nou document de stare civilă.

Născut într-un noiembrie interbelic, nu departe de firul de apă al Negelului, pe care se dădea cu patine de os, cândva, copilul Grigore Vasiliu cunoscut mai tarziu sub numele de Bacovia, Ovidiu Genaru s-a pornit să povestească, explicit şi poetic, universul mărunt în care-şi ducea existenţa, deosebindu-l de înaintaşul său doar tonalitatea ceva mai luminoasă a versului.

E pictural, dar altfel decât Bacovia, e muzical – altfel decât el, iar posomorârile nu-i ies, căci mereu se iţeşte într-un colţ de tablou o floare de câmp sau o fetişcană. “N-am atins-o! Delicată, s-o striveşti cu privirea,/ ca untdelemnul uşoară, D. s-a pierdut apoi în braţele/ negustorilor. De asta nu-mi pasă!/ Păsrez amintirea-i suavă, de liliac alb, norocos, pe