Boulder, Colorado arată tot mai mult ca el însuşi, de fiecare dată cînd ajung acolo. Turiştii de prin anii '60, acum ei înşişi pe la 60 de ani, se plimbă agale pe aleea pietonală, ca şi cum ar păşi pe propriul trecut. Într-o după-amiază de vară sinilie şi răcoroasă, doi băieţi cu plete lungi pe spete suflau în două tulnice lungi cuplate la o maşină de spălat, ale cărei furtunuri intrau în nişte căşti cu difuzoare aşezate pe capetele unui cuplu de vîrstă medie, care mormăia extatic, cu ochii închişi, pradă unui flashback de zile mari. Apoi, o gaşcă de inşi în pielea goală trecu pe lîngă noi, călare pe biciclete, purtînd pancarte cu mesaje împotriva războiului (din Irak), un eveniment zilnic, care stîrneşte admiraţia tuturor, mai puţin a celor ce locuiesc de-a lungul traseului. Restul a rămas aproape neschimbat: cîntăreţi de folk asemenea lui Bob Dylan, care îşi pun propriile (revoltate, dar gentile) cuvinte în slujba responsabilităţii sociale; golani plătiţi de către municipalitate să joace rolul de boschetari, neguţători de şorturi de cînepă şi tricouri vopsite de mînă înmuiate în patchouli; cîrduri de nimfete imitînd prostituatele de pe la 1974, urmate de mămici îndopate în saloanele balneare de deserturi privind cu indulgenţă la orice formă de viaţă cu un venit anual inferior preţului manichiurii lor; studente cu tatuaje nou-nouţe pe noada de unde şnuruleţul bikinilor coboară ca firul cu plumb într-un puţ. Ce i-o fi apucat pe tinereii ăştia, vă veţi întreba. Vă spun eu şi-o să rămîneţi muţi. Cu ani în urmă, am făcut un experiment de poezie colaborativă: am cerut mai multor tineri, pe care îi cunoşteam, să scrie un vers care să înceapă cu "mama mea...". Toţi au completat versul, în varii moduri, care mai de voie, care mai în răspăr. Unii au spus că mama lor era o beţivancă nefericită, alţii, că mama zbura la Lună în fiecare zi la 5 p.m., alţii s-au plîns că mamele l