27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecințe importante și resimțite chiar și în zilele noastre. În istoria militară, bătălia de la Poltava nu e considerată un exemplu de tactică, strategie sau bună comandă. Armata lui Petru cel Mare și-a datorat succesul mai degrabă norocului și eroismului soldaților. Scriitorul englez Daniel Defoe scria, la aflarea veștilor, că bătălia de la Poltava nu a fost altceva decât „o armată de veterani înfrântă de o gloată, de o simplă miliție; o armată formată din cei mai curajoși oameni din lume, înfrântă de niște ticăloși”. Mulți din contemporarii lui Defoe erau de aceeași părere, fiind uimiți și conternați de succesul rușilor. Toți credeau că acest aparent triumf al unei națiuni estice considerate aproape barbare în fața celei mai bune armate europene era doar o greșeală, un succes izolat care nu se va mai repeta. Se înșelau însă. Bătălia de la Poltava reprezintă un important punct de cotitură în istoria modernă, iar astăzi încă trăim sub influența consecințelor sale. Victoria țarului Petru cel Mare în fața lui Carol al XII-lea al Suediei a maract sfârșitul perioadei de dominație suedeză în zona Balticii și, mai important, emergența Rusiei ca Mare Putere europeană. La începutul Marelui Război Nordic, în anul 1700, Carol al XII-lea a obținut două victorii importante, una la Copenhaga, iar cealaltă la Narva. Ca urmare a succesului suedez, atât Danemarca, cât și Rusia au fost – temporar – scoase din război. Însă regele Carol al XII-lea nu a reușit să pună capăt atunci conflictului, câ