Transformarea UM 0215 în Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) nu a reuşit să şteargă brandul de „Doi şi un sfert“, adică acea structură informativă care se ocupă nu doar cu urmărirea propriilor angajaţi, ci şi cu acţiuni care seamănă extrem de bine cu poliţia politică. Oficial, începând din 2002, misiunea de căpătâi a DGIPI ar trebui să fie „culegerea de informaţii în vederea combaterii criminalităţii“, numai că, aşa cum o dovedesc nenumăratele scandaluri în care a fost implicat, serviciul şi-a păstrat proastele obiceiuri. Unul dintre ele fiind urmărirea şi „monitorizarea“ lucrătorilor celorlalte servicii de informaţii, motiv pentru care a existat mereu bănuiala că Doi şi un sfert calcă pe bătături în special SRI şi SIE, care îi răspund cu aceeaşi monedă. Afacerea Popoviciu, în care noul şef al Doi şi un sfert, Cornel Şerban, a fost filat „prin metode specifice“, interceptări ambientale şi ale telefoanelor, de către SRI este un astfel de exemplu.

Cert este că activităţile Doi şi un sfert au fost şi au rămas mereu controversate. În 1994, un imens scandal de presă arăta că unitatea monitoriza cetăţeni străini şi români fără ca aceştia să fie obiectul unei anchete penale. În timpul când la conducerea Doi şi un sfert s-a aflat Virgil Ardelean, supranumit şi „Vulpea“, serviciul a cerut fostului PNA aprobarea de a asculta telefoanele unor jurnalişti de la agenţiile Mediafax şi AM Press, sub pretextul că o serie de poliţişti le furnizează reporterilor informaţii despre anchete aflate în desfăşurare. În 2004, a existat bănuiala că în spatele faimoaselor stenograme din şedinţele PSD, ajunse în presă, s-a aflat tot aparatura Doi şi un sfert. Nici în dosarul „Caltaboşul lui Remeş“ lucrurile nu sunt tocmai clare, circulând informaţii că DGIPI monitoriza în paralel cu SRI şi că anumite interceptări provin de la acest serviciu.

Ceea ce a trez