Ardoarea unui tinar dornic sa evadeze din Romania mi-a creat impresia unei mize morale mai mari decit eventuala mea "obiectivitate" sau "intransigenta". Ca atare, i-am facut adesea "geniali" si pe unii care ar fi putut fi, in cel mai bun caz, "mediocri". Nu regret, desi citiva dintre ei au uitat sa-mi mai spuna "multumesc", odata ce si-au vazut hirtia semnata, iar altii m-au trecut in cv-uri drept "referent pe viata". In ultimii douazeci de ani, am imprumutat de la occidentali un obicei revolutionar. Acela de a scrie recomandari. Spun „revolutionar", intrucit scrisoarea de referinta - cum este ea, de pilda, numita in America - reprezinta, cu adevarat, un fenomen functional in sistemele sociale supraaglomerate de informatie, de tipul celor postindustriale. Atunci cind trebuie sa iei o decizie rapida si buna (ca angajator sau ca institutie de invatamint), in privinta unui solicitant, recomandarile unor persoane autorizate, care l-au cunoscut pe individul respectiv, devin veritabile instrumente de lucru. Desigur, referinta implica intotdeauna si o umbra de risc. Persoana recomandata isi va alege, invariabil, referenti subiectivi, evitind catastrofa unei caracterizari neelogioase. Lumea vestica si-a asumat insa, constient, asa-zisul pericol al „subiectivitatii", mizind pe cel putin doua elemente de rigoare, specifice culturii capitaliste. Primul vine din principialitate ca insusire dominanta a membrilor societatii. Oricit ni s-ar parea noua de straniu, cetatenii spatiului traditional liberal cred, unanim, in virtutile corectitudinii, acceptindu-le atit ca pe un exercitiu personal, cit si ca pe o conditie obligatorie a comportamentului celor din jur. Al doilea se leaga de nevoia credibilitatii intr-un univers competitiv. Se porneste acolo de la premisa naturala ca nimeni nu si-ar pune semnatura pe o recomandare (fie pozitiva, fie negativa) falsa, supunindu-se astfel, bene