Pentru a înţelege expresia "numai cine nu dorea nu muncea" referitoare la economia socialistă, este necesar să ne amintim două principii ale acestei economii:
a) Era condusă pe baza principiului "centralismului democratic" şi al planului naţional unic, al lipsei liberei iniţiative, a proprietăţii private, a pieţelor libere şi a concurenţei. Practic, asta însemna că deciziile privind investiţiile, nivelul producţiei, preţurilor şi salariilor erau luate la nivel central, şi nu pe baza semnalelor pieţelor produselor şi serviciilor. De exemplu, o fabrică nu putea cumpăra un utilaj sau construi un depozit simplu, dacă obiectivele respective nu erau prevăzute în planul de investiţii de la nivelul ministerului şi care, la rîndul lui, făcea parte din planul naţional unic aprobat la nivelul ţării.
b) Economia socialistă era de tip închis, unde comerţul exterior era monopol de stat şi strict reglementat prin plan - ce şi cît să exporţi şi să imporţi. Efectele financiare pozitive sau negative ale întîlnirii fiecărei întreprinderi socialiste de stat cu competiţia şi preţurile externe de pe piaţa externă erau reglate printr-un mecanism de compensare la nivel naţional. Călătoriile în străinătate ale cetăţenilor români erau strict reglementate şi supuse unui sistem de aprobări descurajator şi discriminatoriu.
În consecinţă:
- investiţiile ţineau în mică măsură seama de criteriul eficienţei; echilibrul între cerere şi ofertă de pe piaţa internă era menţinut prin controlul asupra producţiei, preţurilor şi salariilor. Rezultatul acestui mod centralizat de reglare a pieţelor interne şi a investiţiilor era lipsa sau insuficienţa de pe piaţă a unor produse esenţiale pentru populaţie - produse lactate, produse din carne etc. - ca şi prin distribuirea altora pe bază de plafoane (listele lunare pentru cantităţile de zahăr şi ulei pe care le putea cumpăra fiecare
