În primele luni ale (îndepărtatului?) an 1990, erau vreo doi-trei în toată ţara - iar d-nii Bogdan Baltazar şi Traian Chebeleu se pot simţi, oarecum, ca nişte "întemeietori". Acum, orice instituţie care se respectă trebuie să aibă unul. Ne-am obişnuit cu prezenţa lor, dar nu înseamnă că am asimilat cum trebuie toate mecanismele care îi fac necesari: e vorba de purtătorii de cuvînt. Imediat după Revoluţie, erau vremuri confuze, puterea avea parte de tot felul de contestări, purtătorii de cuvînt deveneau adesea un fel de paratrăznete, trebuind să capteze şi să domolească energiile protestatare ale jurnaliştilor care descopereau, cu infinite delicii şi nenumărate stîngăcii, libertatea de expresie. Şi aşa au apărut şi s-au instalat în istoria tranziţiei conferinţele de presă, în care ziariştii polemizau cu purtătorii de cuvînt, le dădeau eventual "lecţii", îşi descărcau sacul cu proteste împotriva Puterii, iar reprezentanţii desemnaţi de Putere să-i transmită mesajele către public se lansau, la rîndul lor, în discursuri şi replici, ori se mulţumeau să citească sec un text în limbajul de lemn şi să refuze "întrebările incomode". Ş.a.m.d. Rememorate acum, cînd pînă şi inspectoratele de poliţie judeţene au cîte un purtător de cuvînt (uneori, cîte o doamnă maioreasă zîmbitoare şi cochetă, de zici că Poliţia Română s-a înfrăţit cu industria de cosmetice), asemenea episoade par de acum un secol. Şi totuşi...
Transparenţe
E inutil să mai facem acum expunerea de motive şi să argumentăm cît e de importantă, într-o societate deschisă, relaţia instituţiilor de tot felul (de la cele ale Statului pînă la cele private) cu presa şi cu opinia publică. Fie că se cheamă "purtător de cuvînt", "ofiţer de presă", "director pentru relaţii cu presa" sau altcumva, orice instituţie îşi desemnează cîte un reprezentant care să transmită către lume, în numele transpare
