Statul naţional unitar român are o istorie nu foarte îndelungată. În 2018 vom sărbători 100 de ani de la Marea Unire. Pornindu-se de la o argumentaţie legată de bani (fonduri europene), s-a dezvoltat o anumită mitologie a “regionalizării”, ca soluţie miraculoasă la eşecurile politice şi economice din trecut. Trebuie să fim conştienţi că dezvoltarea României precum şi apărarea intereselor naţionale, în condiţiile globalizării şi ale crizelor de tot felul, necesită menţinerea şi consolidarea statului centralizat, pe o bază politică solidă şi consensuală. Altfel, vom auzi tot mai des despre vizite ale unor importante personalităţi occidentale în Transilvania, fără să fie menţionată România. Iar această pregătire “turistică” şi psihologică este dublată de comentarii de genul “Autonomia ni se cuvine, nu este o favoare a românilor pentru maghiari” - afirmaţie recentă, aparţinând unui vicepremier ungar.
Trebuie să recunoaştem, în urma procesului de tranziţie, statul român s-a dovedit a fi tot mai slab, iar transferul unor competenţe spre nivelul local nu a fost însoţit şi de alocarea resurselor corespunzătoare. Astfel încât, bătălia pentru descentralizare a fost marcată, uneori, de competiţia intre liderii locali pentru obţinerea şi controlul resurselor (terenuri agricole din ADS, porturi, regii sau companii de stat etc)
Din acest motiv, conceptele de regionalizare, descentralizare, autonomie teritorială, debirocratizare s-au amestecat. Unul dintre riscurile apărute este şi acela al transformării chestiunii descentralizării într-o problemă a drepturilor minorităţii maghiare. Liderii maghiari încearcă, de două decenii, să acrediteze ideea drepturilor colective ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi, pe această bază, principiul autonomiei teritoriale etnice ( e exemplu în “Ţinutul Secuiesc”).
Procesul descentralizării - pe care