Pe data de 17 decembrie 2010 (la exact 21 de ani după începutul Revoluţiei Române de la Timişoara) negustorul Mohamed Bouazizi din Tunisia şi-a dat foc în semn de protest pentru abuzurile şi umilinţele la care a fost supus de poliţie şi autorităţi. Gestul lui a catalizat o întreagă serie de proteste care, în mai puţin de o lună, au dus la înlăturarea de la putere a preşedintelui Ben Ali, aflat în funcţie de 23 de ani. Protestele au continuat şi ulterior. Nemulţumirile erau legate de condiţiile de viaţă precare ale majorităţii populaţiei, şomaj, corupţie, lipsa unor libertăţi democratice şi de exprimare. Ca urmare a represiunilor şi a ciocnirilor violente dintre manifestanţi şi forţele de ordine – conform datelor oficiale tunisiene – s-ar fi înregistrat 78 de morţi (deşi oficiali ONU au vorbit de peste 200). Ulterior (potrivit Al Jazeera), autorităţile ar fi eliberat din închisori cca 1800 de deţinuţi politici.

Flacăra revoluţiei s-a extins imediat în Egiptul vecin unde, începînd cu data de 25 ianuarie 2011, cei nemulţumiţi de regimul preşedintelui Hosni Mubarak au organizat o serie de manifestaţii paşnice la Cairo, Alexandria şi în alte oraşe mari ale ţării. Cererile protestatarilor erau asemănătoare cu cele din Tunisia vecină. În plus, egiptenii au cerut abrogarea stării de urgenţă, aflată în vigoare încă din 1981. Demonstraţiile şi grevele foarte ample au dus la părăsirea puterii de către preşedinte, la 11 februarie 2011. Deşi manifestaţiile au început paşnic, intervenţia brutală a forţelor de ordine a provocat moartea a 846 de civili şi rănirea altor peste 6000 (conform cifrelor oficiale egiptene). De asemenea, şi-au pierdut viaţa şi 26 de poliţişti. O serie de mărturii şi acuzaţii vorbesc despre folosirea torturii de către poliţie împotriva unor protestatari arestaţi. Preşedintele înlăturat – Hosni Mubarak – este judecat în prezent pentru că ar fi ordon